Con­da­cul 1

Împă­rate al ve­a­cu­ri­lor, Cel ce nu su­feri stri­căciune, Tu ţii în dreapta Ta toate că­ră­rile vieţii omeneşti cu pu­te­rea pro­niei Tale celei mântu­i­toare. Îţi mulţumim pen­tru bin­e­fa­ce­rile Tale cele ară­tate şi cele as­cunse, pen­tru viaţa pământească şi pen­tru cereştile bu­cu­rii ale îm­părăţiei Tale. Arată-ne şi de acum îna­inte mila Ta, celor care cântăm:

Slavă Ţie, Dum­ne­ze­ule, în veci!

Ico­sul 1

Venit-am pe lume prunc slab şi ne­a­ju­to­rat, dar în­ge­rul păzi­tor a în­tins aripi lu­mi­noase, ocro­tind lea­gă­nul co­pi­lă­riei mele. Dra­gos­tea Ta stră­luceşte de atunci peste toate că­ră­rile mele, în chip mi­nu­nat că­lă­u­zindu-mă către lu­mina veşniciei. Cu slavă s-au ară­tat, din prima zi şi până acum, da­ru­rile Pro­niei Tale cele îmbelşugate. Îţi mulţumesc şi strig cu toţi cei care Te cu­nosc pe Tine:

Slavă Ţie, Celui ce m-ai che­mat la viaţă; slavă Ţie, Celui ce mi-ai ară­tat fru­museţea lumii. Slavă Ţie, Celui ce ai des­chis îna­in­tea mea cerul şi pământul ca pe o carte veşnică a înţelep­ciu­nii; slavă veşniciei Tale, ce se arată în lumea cea vre­mel­nică. Slavă Ţie, pen­tru mi­lele Tale cele ară­tate şi cele as­cunse; slavă Ţie, pen­tru fi­e­care sus­pi­nare a în­cer­că­ri­lor mele. Slavă Ţie, pen­tru fi­e­care pas al vieţii, pen­tru fi­e­care clipă de bu­cu­rie.

Slavă Ţie, Dum­ne­ze­ule, în veci!

Con­da­cul 2

Doamne, ce bine e să fii oas­pe­tele zi­di­rii Tale: vântul bine-în­mi­res­mat, munţii care tind spre cer, apele ca nişte oglinzi ne­măr­gi­nite în care se răsfrâng aurul ra­ze­lor şi cur­ge­rea uşoară a no­ri­lor, în­treaga fire şopteşte tai­nic, toată e plină de mângâiere, pă­să­rile şi do­bi­toa­cele poartă pe­ce­tea iu­bi­rii Tale. Bi­ne­cuvântat este pământul cu fru­museţea cea de­grab tre­că­toare care deşteaptă dorul de veşnicul locaş unde întru ne­stri­căcioasă fru­museţe se aude cânta­rea: Ali­luia!

Ico­sul 2

M-ai adus în viaţa aceasta ca într-un rai preasfânt. Am văzut cerul ca un potir al­bas­tru şi adânc, în azu­rul că­ruia cântă pă­să­rile, am as­cul­tat foşnetul plin de pace al pă­du­rii şi su­su­rul dulce-glă­su­i­tor al ape­lor, m-am în­frup­tat din roa­dele bine-mi­res­mate şi dulci, ca şi din mi­e­rea cea par­fu­mată. Ce bine e la Tine pe pământ, şi câtă bu­cu­rie să fii oas­pe­tele Tău!

Slavă Ţie, pen­tru praz­ni­cul vieţii; slavă Ţie, pen­tru buna mi­reasmă a lă­cră­mi­oa­re­lor şi tran­da­fi­ri­lor. Slavă Ţie, pen­tru fe­lu­ri­mea cea desfă­tata a roa­de­lor şi a seminţelor; slavă Ţie, pen­tru stră­lu­ci­rea de giu­vaer din roua di­mineţii. Slavă Ţie, pen­tru surâsul deştep­tă­rii scăl­date în lu­mină; slavă Ţie, pen­tru fru­museţea zi­di­rii mâini­lor Tale. Slavă Ţie, pen­tru viaţa ve­a­cu­lui acesta, pre­ves­ti­toare a celei cereşti.

Slavă Ţie, Dum­ne­ze­ule, în veci!

Con­da­cul 3

Prin pu­te­rea Sfântu­lui Duh împrăştie mi­reasmă orice floare: adi­ere tih­nită de par­fum, gingaşă al­că­tu­ire de cu­lori, fru­museţea Celui Mare întru cele sme­rite. Laudă şi cin­ste Fă­că­to­ru­lui de viaţă Dum­ne­zeu, Cel Care a în­cu­nu­nat ţarina cu aurul spi­ce­lor şi cu azu­rul al­băs­tre­le­lor, iar su­fle­tul cu bu­cu­ria ve­de­rii celor tai­nice. Ve­seliţi-vă şi-I cântaţi Lui: Ali­luia!

Ico­sul 3

Cât de mi­nu­nat eşti în praz­ni­cul pri­mă­ve­rii, când se trezeşte la viaţă toată făp­tura şi de prin mii de părţi strigă cu bu­cu­rie către Tine: Tu eşti Iz­vo­rul vieţii, tu eşti Bi­ru­i­to­rul morţii! Mângâiate de lu­mina lunii şi de cânte­cele pri­vi­ghe­to­ri­lor, stau văile şi co­drii în veşminte de nuntă, în­treaga lume este mi­reasa Ta, ea îl aşteaptă pe Mi­rele ne­stri­căcios. Dacă ast­fel îm­braci Tu iarba câmpu­lui, cum oare ne vei pres­chimba în ve­a­cul în­vi­e­rii ce va să fie, cum vor lu­mina tru­pu­rile noas­tre, iar su­fle­tele cum vor stră­luci?

Slavă Ţie, Celui ce ai scos din­tru în­tu­ne­ci­mile pământu­lui fe­lu­rite cu­lori şi gus­turi şi mi­resme; slavă Ţie, pen­tru zi­di­rea cea pri­mi­toare şi bo­gată în mângâiere. Slavă Ţie, că ne-ai în­con­ju­rat cu mii şi mii de făp­turi; slavă Ţie, pen­tru adâncul înţelep­ciu­nii Tale, care şi-a pus pe­ce­tea peste în­treaga lume. Slavă Ţie, cu ev­la­vie sărut ur­mele paşilor Tăi ne­văzuţi; slavă Ţie, Celui ce ai aprins îna­in­tea noas­tră lu­mina cea stră­lu­ci­toare a vieţii veşnice. Slavă Ţie, pen­tru nă­dej­dea vieţii ne­stri­căcioase, ne­pie­ri­toare, desăvârşite.

Slavă Ţie, Dum­ne­ze­ule, în veci!

Con­da­cul 4

Cu câtă dul­ceaţă îi în­des­tu­lezi pe cei ce se gândesc la Tine, ce Fă­că­tor de viaţă este Cuvântul Tău cel Sfânt! Mai plă­cută decât unt­de­lem­nul şi mai dulce decât fa­gu­rii este îm­pre­ună-gră­i­rea cu Tine. Ru­gă­ciu­nea adusă Ţie prinde viaţă şi se îna­ri­pează: cu ce cu­tre­mur se umple atunci su­fle­tul şi cât de măreţe şi pline de tâlc apar atunci viaţa şi făp­tura toată! Unde nu eşti Tu - acolo e pus­tiu. Unde eşti Tu - acolo e bogăţia su­fle­tu­lui, acolo se re­varsă, ca un şuvoi de apă vie, cânta­rea: Ali­luia!

Ico­sul 4

Când se lasă peste pământ apu­sul, când se îm­part odihna som­nu­lui obştesc şi la că­de­rea zilei liniştea se aşterne, eu văd că­mara Ta sub chi­pul pa­la­te­lor stră­lu­ci­toare şi a pri­d­voa­re­lor de nori ale amur­gu­lui. Foc şi por­firă, aur şi azur gră­iesc pro­ro­cind des­pre fru­museţea cea ne­gră­ită a cor­tu­ri­lor Tale şi cu glas de prăz­nu­ire strigă:

Slavă Ţie, în cea­sul tih­nit al în­se­ră­rii; slavă Ţie, Celui ce ai re­văr­sat asu­pra lumii mare linişte. Slavă Ţie, pen­tru raza de rămas-bun a soa­re­lui care apune; slavă Ţie, pen­tru odihna som­nu­lui adânc. Slavă Ţie, pen­tru bu­nă­ta­tea Ta care se arată în în­tu­ne­ric, când lumea toată pare a fi de­parte; slavă Ţie, pen­tru ru­gă­ciu­nile sme­rite ale su­fle­tu­lui. Slavă Ţie, pen­tru deştep­ta­rea fă­gă­du­ită spre bu­cu­ria veşnicei zile ne­în­se­rate.

Slavă Ţie, Dum­ne­ze­ule, în veci!

Con­da­cul 5

Nu sunt cum­plite vi­fo­rele vieţii pen­tru acela în al cărui su­flet stră­luceşte fă­clia fo­cu­lui Tău. Îm­pre­jur - vreme rea şi în­tu­ne­ric, groază şi urlet de vi­je­lie; iar în su­fle­tul lui e pace şi lu­mină: acolo e Hris­tos! Şi inima cântă: Ali­luia!

Ico­sul 5

Văd cerul Tău stră­lu­ci­tor de stele. O, cât eşti de bogat şi câte lu­mini ai! Prin ra­zele în­de­părtaţilor lu­mi­nă­tori mă priveşte veşnicia; sunt aşa mic şi ne­în­sem­nat, dar cu mine este Dom­nul şi pre­tu­tin­deni sunt păzit de dreapta Lui cea iu­bi­toare.

Slavă Ţie, pen­tru ne­con­te­nita Ta pur­tare de grijă; slavă Ţie, pen­tru oa­me­nii pe care pro­nia Ta mi i-a adus în cale. Slavă Ţie, pen­tru dra­gos­tea ru­de­lor, pen­tru dă­ru­i­rea pri­e­te­ni­lor; slavă Ţie, pen­tru blândeţea do­bi­toa­ce­lor care-mi slu­jesc. Slavă Ţie, pen­tru cli­pele lu­mi­noase ale vieţii mele; slavă Ţie, pen­tru bu­cu­ri­ile lim­pezi ale ini­mii. Slavă Ţie, pen­tru fe­ri­ci­rea de a trăi, de a mă nevoi şi de a con­tem­pla.

Slavă Ţie, Dum­ne­ze­ule, în veci!

Con­da­cul 6

Cât eşti de măreţ şi de apro­piat întru cum­plita su­flare a furt­u­nii, cum se vădeşte ato­tpu­ter­ni­cia mâinii Tale în şer­pu­i­rea ful­ge­re­lor or­bi­toare: mi­nu­nată este măreţia Ta. Gla­sul Dom­nu­lui peste câmpii şi în foşnetul co­dri­lor, gla­sul Dom­nu­lui în pur­ce­de­rea tu­ne­te­lor şi ploii, gla­sul Dom­nu­lui peste ape multe. Lă­u­dat fii în vu­ie­tul munţilor care scuipă foc. Tu scu­turi pământul ca pe un veşmânt; Tu înalţi până la cer va­lu­rile mării. Laudă Ţie, Celui ce ai sme­rit tru­fia ome­nească, făcând să se înalţe stri­găt de po­căinţă: Ali­luia!

Ico­sul 6

Ca ful­ge­rul când lu­mi­nează că­mă­rile ospăţului şi după el par jal­nice toate fă­cli­ile, aşa ai stră­lu­cit şi Tu în su­fle­tul meu, fără de veste, la vre­mea celor mai mari bu­cu­rii ale mele; iar după lu­mina Ta de ful­ger, ce pa­lide, în­tu­ne­cate şi fi­rave pă­reau aceste bu­cu­rii... Su­fle­tul meu nă­zuieşte spre Tine!

Slavă Ţie, hotar al celor mai îna­lte vi­suri omeneşti; slavă Ţie, pen­tru setea noas­tră ne­po­to­lită după îm­părtăşirea cu Dum­ne­zeu. Slavă Ţie, Celui ce ai aprins în noi nemulţumi­rea numai cu viaţa cea de pe pământ; slavă Ţie, Celui ce faci din noi fii ai lu­mi­nii înveşmântându-ne cu cele mai gingaşe raze ale Tale. Slavă Ţie, Celui ce ai zdro­bit pu­te­rea du­hu­ri­lor în­tu­ne­ri­cu­lui şi ai sor­tit tot răul spre ni­mi­cire; slavă Ţie, pen­tru des­co­pe­ri­rile Tale. Slavă Ţie, pen­tru fe­ri­ci­rea de a Te simţi şi de a vieţui cu Tine.

Slavă Ţie, Dum­ne­ze­ule, în veci!

Con­da­cul 7

În sânul mi­nu­na­tei sim­fo­nii care ne înfăşoară cu bo­ga­tele ei ar­mo­nii se face au­zită che­ma­rea Ta. Tu ne des­co­peri pri­d­vo­rul îm­părăţiei ce va să fie în dul­ceaţa cântă­ri­lor, în mi­nu­na­tele acor­duri ale su­ne­te­lor, în simţirea îna­ltă din glă­su­i­rea lor, în stră­lu­ci­rea lu­cră­rii ar­tis­tu­lui. Orice ade­vă­rată fru­museţe ne poartă su­fle­tul spre Tine, ca o pu­ter­nică che­mare, făcându-ne să înălţăm cu glas de săr­bă­toare cânta­rea: Ali­luia!

Ico­sul 7

Cu pogorârea Sfântu­lui Tău Duh, Tu lu­mi­nezi şi faci să ro­dească arta pic­to­ri­lor, in­spiraţia poeţilor, gândi­rea savanţilor. Cu pu­te­rea cunoaşterii de sus pă­trund ei le­gile Tale, luminându-ne adâncul înţelep­ciu­nii Tale de Zi­di­tor. Lu­cră­rile lor şi fără de voie Te măr­tu­ri­sesc: O, cât eşti de mare în ope­rele lor, cât eşti de mare în omul pe care Tu L-ai făcut!

Slavă Ţie, Celui ce Ţi-ai ară­tat pu­te­rea în le­gile ce cârmu­iesc zi­di­rea; slavă Ţie, că toată făp­tura e plină de le­gile pe care i le-ai rânduit. Slavă Ţie, pen­tru tot ce ni s-a des­co­pe­rit prin harul Tău; slavă Ţie, pen­tru ceea ce cu înţelep­ciune ne-ai as­cuns. Slavă Ţie, pen­tru ge­niul minţii omeneşti; slavă Ţie, pen­tru pu­te­rea de a lucra cele de folos. Slavă Ţie, pen­tru lim­bile de foc ale in­spiraţiei.

Slavă Ţie, Dum­ne­ze­ule, în veci!

Con­da­cul 8

Cât de apro­piat eşti de noi în ziua bolii! Tu Însuţi cer­ce­tezi pe cei bol­navi, Tu Însuţi Te apleci spre patul celui su­fe­rind. Şi inima lui stă de vorbă cu Tine. Tu lu­mi­nezi su­fle­tul cu pace în vre­mea gre­le­lor pă­ti­miri şi scârbe, Tu trimiţi aju­tor neaştep­tat. Tu mângâi, Tu cer­ce­tezi cu dra­goste şi mântui, Ţie îţi înălţăm cântare: Ali­luia!

Ico­sul 8

Când, prunc fiind, Te-am che­mat cu înţele­gere pen­tru prima oară, mi-ai îm­pli­nit ru­gă­ciu­nea şi mi-ai adum­brit su­fle­tul cu pacea ha­ru­lui Tău. Atunci am înţeles că Tu eşti bun şi fe­riciţi sunt cei care aleargă la Tine. Am în­ce­put a Te chema din ce în ce mai des, iar acum strig:

Slavă Ţie, Celui ce plineşti ce­re­rea mea pen­tru cele bune; slavă Ţie, Celui ce ve­ghezi ne­con­te­nit asu­pra mea. Slavă Ţie, Celui ce tă­mă­duieşti ne­pu­tinţele şi scârbele cu tre­ce­rea vin­de­că­toare a tim­pu­lui; slavă Ţie, Celui ce sin­gur ştii de ce în­gă­dui să fim pri­goniţi pe ne­drept. Slavă Ţie, Celui prin Care nici o pier­dere nu e de ne­în­lo­cuit şi tu­tu­ror le dă­ruieşti viaţa de veci; slavă Ţie, Celui ce faci ne­pie­ri­tor tot lu­crul cel înalt şi bun. Slavă Ţie, Celui ce ne-ai fă­gă­duit reîntâlni­rea cea do­rită cu cei de aproape ai noştri adormiţi întru nă­dej­dea în­vi­e­rii.

Slavă Ţie, Dum­ne­ze­ule, în veci!

Con­da­cul 9

De ce zâmbeşte tai­nic toată făp­tura în zi­lele de praz­nic? De ce atunci se re­varsă în inimă o mi­nu­nată uşurare, fără ase­mă­nare cu cele pământeşti şi însuşi vă­z­du­hul de­vine altar şi bi­se­rică pur­tă­toare de lu­mină? E adi­e­rea ha­ru­lui Tău, e stră­lu­ci­rea Ta­bo­ru­lui, cerul şi pământul cântă atunci lauda: Ali­luia!

Ico­sul 9

Când m-ai in­su­flat spre a sluji aproa­pe­lui, luminându-mi su­fle­tul cu umi­linţa, atunci una din ra­zele Tale ne­nu­mă­rate a căzut asu­pra ini­mii mele, şi ea s-a făcut pur­tă­toare de lu­mină, fier în vă­paie: am pri­vit chi­pul Tău tai­nic şi ne­a­pro­piat

Slavă Ţie, Celui ce ai pres­chim­bat viaţa noas­tră cu fap­tele bu­nătăţii; slavă Ţie, Celui ce ai pe­ce­tluit cu ne­gră­ită dul­ceaţă fi­e­care din po­run­cile Tale. Slavă Ţie, Celui ce Te sălăşluieşti în chip ne­vă­zut acolo unde adie buna mi­reasmă a mi­los­ti­vi­rii; slavă Ţie, Celui ce ne-ai tri­mis nereuşite şi scârbe, ca să ne în­toar­cem ochii spre su­fe­rinţa ce­lor­lalţi. Slavă Ţie, Celui ce ai pus mare răs­plată în însăşi fapta bună; slavă Ţie, Celui ce primeşti avântul spre cele îna­lte. Slavă Ţie, Celui ce în­vă­lui cu iu­bi­rea mai pre­sus de toate.

Slavă Ţie, Dum­ne­ze­ule, în veci!

Con­da­cul 10

Un lucru des­tră­mat în pul­bere nu se ri­dica la loc, dar Tu învii pe cei a căror conştiinţă s-a stins şi în­torci la fru­museţea cea dintâi su­fle­tele ce o pier­du­seră fără nă­dejde. Cu Tine nimic nu e cu ne­pu­tinţă de în­drep­tat. Tu eşti cu totul dra­goste. Tu eşti Cel ce pe toate le zideşti, şi Cel ce iarăşi dai viaţă. Pe Tine Te lă­u­dăm cântând: Ali­luia!

Ico­sul 10

Dum­ne­zeul meu, Cel ce cunoşti că­de­rea în­ge­ru­lui trufaş al zo­ri­lor, mântuieşte-mă cu harul tău, nu mă lăsa să mă în­de­păr­tez de Tine şi nu-mi da să mă în­do­iesc de Tine. Dă au­zu­lui meu age­rime, ca să aud în toate cli­pele vieţii mele gla­sul Tău tai­nic şi să-Ţi strig Ţie, Celui veşnic:

Slavă Ţie, pen­tru mi­nu­na­tele po­tri­viri de întâmplări pe care le-a rânduit pro­nia Ta; slavă Ţie, pen­tru pre­simţirile dă­ru­ite de har. Slavă Ţie, pen­tru poveţele gla­su­lui tai­nic; slavă Ţie, pen­tru des­co­pe­ri­rile din vis şi din tre­zie ale cuvioşilor Tăi. Slavă Ţie, Celui ce ză­dăr­niceşti pla­nu­rile ne­fo­lo­si­toare; slavă Ţie, Celui ce ne trezeşti prin su­fe­rinţe din beţia pa­ti­mi­lor. Slavă Ţie, Celui care smereşti spre mântu­ire tru­fia ini­mii.

Slavă Ţie, Dum­ne­ze­ule, în veci!

Con­da­cul 11

Prin lanţul de gheaţă al ve­a­cu­ri­lor simt su­flul fi­er­binte al Dum­ne­zei­rii Tale şi dra­gos­tea Ta de oa­meni. Tu eşti aproape, so­ro­cul vre­mu­ri­lor se apro­pie. Văd Cru­cea Ta: ai în­du­rat-o pen­tru mine; în pul­bere se aşterne duhul meu îna­in­tea Cru­cii: aici e praz­ni­cul iu­bi­rii şi al mântu­i­rii, aici nu în­ce­tează în veci lauda: Ali­luia!

Ico­sul 11

Feri­cit cel care va cina în îm­părăţia Ta, însă Tu m-ai îm­părtăşit încă de pe pământ de această fe­ri­cire. De câte ori nu mi-ai în­tins cu dreapta Ta dum­ne­ze­iască Tru­pul şi Sângele Tău iar eu, mult pă­că­to­sul am pri­mit şti­u­tele Taine şi am simţit iu­bi­rea Ta cea ne­gră­ită şi mai pre­sus de fire?

Slavă Ţie, pen­tru pu­te­rea ha­ru­lui Tău cel ne­cu­prins şi de viaţă fă­că­tor; slavă Ţie, Celui ce ai înălţat Bi­se­rica Ta ca adă­post lumii os­te­nite. Slavă Ţie, Celui ce ne-ai năs­cut a doua oară prin apele cele de viaţă fă­că­toare ale Bo­te­zu­lui; slavă Ţie, căci Tu în­torci celor care se po­că­iesc ne­pri­hă­ni­rea cri­ni­lor. Slavă Ţie, adânc ne­se­cat al ier­tă­rii; slavă Ţie, pen­tru pa­ha­rul vieţii şi pen­tru pâinea bu­cu­riei veşnice. Slavă Ţie, Celui ce ne-ai ri­di­cat spre cer.

Slavă Ţie, Dum­ne­ze­ule, în veci!

Con­da­cul 12

De multe ori am pri­vit cum se răsfrângea slava Ta pe chi­pu­rile celor ră­posaţi. Cum stră­lu­ceau de nepământească fru­museţe şi bu­cu­rie, cât de ne­ma­te­ri­al­nice pă­reau tră­să­tu­rile lor: cu ade­vă­rat era praz­ni­cul fe­ri­ci­rii şi al odih­nei în sfârşit atinse; tă­ce­rea lor striga spre Tine. În cea­sul sfârşitu­lui, lu­mi­nează şi su­fle­tul meu, cel care strigă: Ali­luia!

Ico­sul 12

Ce în­seamnă la­u­dele mele îna­inte Ta! Eu nu am auzit cânta­rea he­ru­vi­mi­lor - aceasta este par­tea su­fle­te­lor îna­lte - dar ştiu cum Te slăveşte firea. Am pri­vit iarna cum, sub tă­ce­rea lunii, în­treg pământul îţi aduce tih­nită ru­gă­ciune, înveşmântat în haină albă, stră­lu­cind de ne­ste­ma­tele ză­pe­zii. Am văzut cum se bu­cură de Tine soa­rele care ră­sare şi am auzit co­ru­rile pă­să­ri­lor sla­vo­slo­vind. Am auzit cum foşnesc co­drii, cântă vântu­rile şi apele su­sură cu taină des­pre Tine, am auzit cum Te pro­po­vă­du­iesc ce­tele lu­mi­nă­to­ri­lor prin mişcarea pe care le-ai rânduit-o, cu înţelep­ciune, pe nesfârşitele în­tin­deri. Ce e lauda mea! Firea este as­cul­tă­toare, iar eu nu sunt. Atâta cât tră­iesc şi văd dra­gos­tea Ta, râvnesc să-Ţi mulţumesc, să mă rog Ţie şi să strig:

Slavă Ţie, Celui ce ne-ai ară­tat lu­mina; slavă Ţie, Celui ce ne-ai iubit cu dra­goste adâncă, ne­mă­su­rată şi dum­ne­ze­iască. Slavă Ţie, Celui ce ne umbreşti cu lu­mina, cu ce­tele sfinţilor şi în­ge­ri­lor Tăi; slavă Ţie, Prea-Sfântule Pă­rinte, Care ne-ai che­mat să dobândim îm­părăţia Ta. Slavă Ţie, Du­hule Sfinte, Soare de Viaţă Fă­că­tor al ve­a­cu­lui ce va să vină; slavă Ţie, Fiule al lui Dum­ne­zeu, în­ce­pă­tură a mântu­i­rii noas­tre. Slavă Ţie, pen­tru toate, Tre­ime Dum­ne­ze­iască şi Prea­bună.

Slavă Ţie, Dum­ne­ze­ule, în veci!

Con­da­cul 13

O, Prea­bună şi de Viaţă-Fă­că­toare Tre­ime, primeşte mulţumire pen­tru toate mi­lele Tale şi ne arată vred­nici de bin­e­fa­ce­rile Tale ca, înmulţind talanţii care ne-au fost în­cre­dinţaţi, să in­trăm în veşnica bu­cu­rie a Dom­nu­lui nos­tru cântând cântare de bi­ruinţă: Ali­luia!

Се́й конда́къ глаго́лется три́жды. Та́же Икосъ 1-й и Конда́къ 1-й

Aca­tis­tul de mulţumire Slavă lui Dum­ne­zeu pen­tru toate în limba Română
Alte im­nuri în limba Română